Putea fi Blaga legionar? Ion Simut

Situarea lui Lucian Blaga în raport cu legionarismul e mai complicată decât a lui Arghezi. Alex Mihai Stoenescu mizează (bănuiesc) şi pe o oarecare confuzie în receptarea politico-ideologică a filosofiei şi a poeziei lui Blaga (acuzat imediat după 1948 de concepţie mistică, idealistă, reacţionară), când îl declară legionar, fără nici un fel de dubii, în Istoria loviturilor de stat în România (volumul 3, Cele trei dictaturi, Ed. RAO, 2006, p. 184). Istoricul perioadei interbelice afirmă categoric: "atât Mircea Eliade, cât şi Lucian Blaga au fost membri ai Mişcării legionare" şi, la mică distanţă de această frază, "Lucian Blaga a făcut parte din cuibul legionar de la Sibiu, condus de colonelul (r) Savu". Sursa pe care se bizuie este volumul lui Eugen Străuţiu Cămăşi verzi, stindarde roşii. Pagini din trecutul relaţiilor româno-evreieşti (Ed. Continent, Sibiu, 1996, p. 113). Am alergat să mi-l procur. Nimeni din preajma mea nu ştia nimic nici despre carte, nici despre autor. Am obţinut-o de la Sibiu cu ajutorul colegului meu echinoxist Dumitru Chioaru. La pagina citată, găsesc următoarea afirmaţie: "Acum şîn octombrie 1940, n. n.ţ se integrează şi Lucian Blaga împreună cu fratele său, în cuibul colonelului Savu, din care mai fac parte dr. Traian Ivan, Chioreanu şi un inginer". Dar - surpriză! - Eugen Străuţiu trimite şi el la o altă sursă şi anume volumul de memorii al lui Nistor Chioreanu Morminte vii (Iaşi, 1992, p. 310-311, editura nu este precizată). Nistor Chioreanu era un lider important al Mişcării legionare, din moment ce Horia Sima l-a numit (după cum ne informează Eugen Străuţiu la aceeaşi p. 113) şef al Regiunii a II-a legionare (zona Ardealului) din cele opt câte existau pe întreg teritoriul ţării. Mi se pare foarte dubioasă această mărturisire despre înregimentarea legionară a lui Lucian Blaga în octombrie 1940, tocmai alături de unul dintre cei mai importanţi şefi ai Legiunii, şef care trebuia să facă parte dintr-un cuib mai vechi, închis şi restrâns, după cum ne învaţă Cărticica şefului de cuib, din 1933 a lui Corneliu Zelea Codreanu. Am mari rezerve faţă de exagerările memorialistice ale foştilor legionari, în sensul eroizării şi deculpabilizării. Mie mi-e destul de clară tendinţa de reabilitare a Mişcării legionare, pornită din 1990 încoace. Alex Mihai Stoenescu s-a lăsat influenţat, după părerea mea, de un fenomen ciudat de idealizare a legionarismului, perceput ca posibil salvator al României, un salvator persecutat. Istoricul de astăzi intră prea uşor în logica nostalgicilor legionari, dând vina pe context, şi se lasă prins de fluxul confuz al rememorărilor interesate, profesând un partizanat evident, de felul celor încercate de Nistor Chioreanu şi Eugen Străuţiu. Conform pledoariei pro domo, formulată de aceşti nostalgici, fenomenul legionar ar fi mult mai amplu decât îl ştiam, având implicaţii culturale nedescoperite până acum. Dezvăluirile lor au rostul de a extinde cât mai mult lista celor care au cauţionat legionarismul. Numai aşa se explică adăugarea pe lista aderenţilor legionari, fără argumente convingătoare sau chiar fără nici un fel de argumente, a unor scriitori importanţi, care nu fuseseră consideraţi de nimeni până acum şi nici de către regimul comunist ca foşti legionari: Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi Vasile Voiculescu.

Dar să revin la problema legionarismului prezumtiv al lui Blaga. Subiectul merită discutat pe mai multe paliere, în funcţie de gradele posibile de implicare:

1. dacă a fost membru al Mişcării legionare, cu activitate de cuib şi eventuală promovare în funcţii politice;

2. dacă a fost simpatizant dovedit prin texte (publicistică de susţinere sau literatură cu teme legionare); 3. dacă opera lui conţine similarităţi ideologice întâmplătoare cu legionarismul; 4. dacă Blaga a fost agreat de legionari, care l-ar fi vrut în rândurile lor, dar dragostea nu a fost reciprocă. Sunt probleme sensibil diferite. Să le iau pe rând (voi continua discuţia şi săptămâna viitoare).

Îmi exprim convingerea că Lucian Blaga nu putea fi membru al Mişcării legionare, dar că legionarii, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu (de la centru) şi Nistor Chioreanu (şeful din zona Sibiului), l-ar fi dorit foarte mult în rândurile lor. Dorinţa lor era atât de mare încât au putut-o confunda cu realitatea. Nu-i exclus ca Nistor Chioreanu să fi avut anumite discuţii cu Lucian Blaga sau cu fratele său, Lionel, dar nişte simple tatonări nu trebuie confundate cu activitatea de cuib. Fost diplomat ani îndelungaţi (ataşat de presă şi consilier din 1926 până în 1938, la Varşovia, Praga, Berna, Viena), Lucian Blaga era obişnuit să se ferească de implicarea politică. Nici nu avea vocaţie dovedită în acest sens. În 1936 devine membru al Academiei Române, iar din 1938 îşi începe la Cluj activitatea universitară la catedra de filosofia culturii, decizând să se retragă din diplomaţie. Se întâmplă însă ca în 1937 să ajungă la putere pentru scurtă vreme Guvernul O. Goga-A. C. Cuza, iar Lucian Blaga să fie promovat subsecretar de stat şi ministru plenipotenţiar al României la Lisabona în anii 1938-1939. S-ar putea să fi devenit în aceşti ani 1937-1938, pe timpul Guvernării Goga-Cuza, membru al Partidului Naţional Creştin, desemnat de rege la guvernare în detrimentul Legiunii. Dar acesta este cel mai puternic argument politic că Lucian Blaga nu putea fi membru al Legiunii, adică al unui partid rival cu cel care l-a promovat cel mai spectaculos în cariera sa diplomatică. Practic s-ar fi putut ca în 1940 legionarii să-l consulte pentru a-l câştiga de partea lor, dar logica bunului simţ (a cărui întruchipare a fost Blaga) refuză o astfel de afiliere. Din moment ce a fost cuzist, membru sau simpatizant al partidului prietenului său foarte bun Octavian Goga, Lucian Blaga nu putea deveni şi legionar, deşi cele două partide extremiste erau compatibile ca doctrină, cu marea deosebire că Partidul Naţional Creştin nu a preconizat niciodată să folosească forţa şi crima în lupta politică.

Suspiciunea şi confuzia pot pluti asupra opţiunilor politice ale lui Blaga din motivul că scriitorul şi publicistul nu şi-au exprimat până în 1941 niciodată clar atitudinea anti-legionară, cum a făcut-o, de pildă, Arghezi. Mai mult, a lăsat să plutească anumite ambiguităţi. Tăcerea şi reticenţa puteau fi luate drept promisiuni. Nistor Chioreanu nu spune, în memoriile sale, că Blaga ar fi refuzat categoric propunerea. Dar - sunt sigur - nici nu i-a dat curs. Nistor Chioreanu transformă câteva întâlniri probabile şi posibile cu Blaga în activitate de cuib legionar. Trebuie subliniat foarte ferm şi un alt aspect: nicăieri în publicistica şi în literatura lui Lucian Blaga nu există vreun cât de mic text pro-legionar. Niciodată Blaga nu s-a pus sau nu a fost pus prin prezenţa sa într-o situaţie publică din care să rezulte atitudinea sa favorabilă sau de acceptare tacită a legionarilor. Nu există nimic explicit legionar în biografia şi în opera lui Blaga. Nu sunt doar concluziile mele. Acest adevăr e şi rezultatul unor investigaţii serioase, pe care le amintesc ca pe nişte argumente imbatabile. Z. Ornea, care a studiat meticulos toată presa şi politica anilor interbelici, nu găseşte nimic suspect în privinţa lui Blaga, după cum se poate vedea din volumul său Anii treizeci. Extrema dreaptă românească (ediţie revăzută, Ed. FCR, 1996). D. Vatamaniuc înregistrează toate articolele lui Blaga şi toate referinţele la activitatea sa în Bibliografia specială consacrată autorului şi publicată în 1977 la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. E adevărat că lipsesc din lista publicaţiilor consultate de D. Vatamaniuc publicaţiile legionare "Buna Vestire" şi "Sfarmă Piatră", dar Lucian Blaga nu a colaborat la aceste publicaţii (Z. Ornea ar fi semnalat lacunele dacă era cazul). Ion Bălu, în cea mai amplă şi mai documentată biografie consacrată până acum lui Blaga (în patru volume, apărute în anii 1995-1999 la Editura Libra), nu sesizează nici el ceva semnificativ în sensul inventatului legionarism al scriitorului. În excelentul său studiu despre Cioran Un trecut deocheat sau "Schimbarea la faţă a României" (Biblioteca Apostrof, 1999), Marta Petreu are un capitol suficient de amplu despre relaţia dintre doctrina legionară şi intelighenţia interbelică (p. 107-137), unde nu sunt referinţe la Blaga. În schimb, Marta Petreu se ocupă de această problemă într-un eseu din volumul său Filosofii paralele (Ed. Limes, 2005), Blaga şi Cioran, via Pătrăşcanu-Beniuc (p. 64-99), apărut în septembrie 2004 în revista "Apostrof". Sunt de reţinut de aici, în mod special, informaţia şi explicaţia că învinuirea de afiliere a lui Blaga la legionarism vine de la Lucreţiu Pătrăşcanu, care o formulase într-un articol din 1945, Curente şi tendinţe în filosofia românească, publicat în "Viaţa românească" (şi cules ulterior într-un volum, apărut în 1946), în sensul că Blaga ar fi fost adoptat ca model, iar opera lui ar fi fost însuşită de către tineretul legionar. La originea acestei acuzaţii se află, după cum arată Marta Petreu (p. 70-73), o mărturisire a lui Vasile Băncilă, exeget al lui Blaga şi unul dintre tinerii afiliaţi Mişcării legionare. Lucreţiu Pătrăşcanu acuză "fondul mistic" şi iraţionalismul filosofiei lui Blaga, adăugând că filosoful agnostic s-ar face vinovat şi de "confuzia între mistic şi ortodoxie". Nuanţa pare să nu fi interesat pe nimeni, nici pe Mihai Beniuc, care a devenit în anii '50 principalul acuzator al lui Blaga: Lucreţiu Pătrăşcanu nu afirma că Blaga a fost legionar, ci că filosofia lui a influenţat tineretul legionar.

Lucreţiu Pătrăşcanu ştia foarte bine ceea ce alţii nu voiau să ştie şi să distingă: Blaga a fost simpatizat de legionari, nu Blaga a fost simpatizant al legionarilor. Distincţie esenţială, dar nu pe deplin salvatoare! Beniuc a persistat în această acuzaţie punctuală, transformată într-o acuzaţie mai generală: Blaga a promovat o filosofie ... hitleristă, obscurantistă, anti-marxistă şi ... anti-rusească. Lucreţiu Pătrăşcanu a căzut în dizgraţie, nu mai putea fi invocat ca autoritate. Beniuc stăruia cu disperare să obţină eliminarea lui Blaga din viaţa culturală şi închiderea lui. Primul obiectiv şi l-a îndeplinit. Pe al doilea - nu. De ce? Aici a intervenit rolul Securităţii, care l-a pus sub urmărire pe Blaga, verificând învinuirile ce i se aduc. Dorli Blaga, fiica scriitorului, şi Ion Bălu, biograful lui autorizat, au avut acces la dosarele Securităţii şi au dezvăluit o parte din conţinutul lor privind urmărirea lui Lucian Blaga în volumul Blaga supravegheat de Securitate (Biblioteca Apostrof, 1999). Ceea ce mi se pare senzaţional, în contextul acestor discuţii, e că Securitatea nu l-a găsit pe Blaga vinovat de legionarism, nici nu l-a "făcut" legionar pentru a-l şantaja. L-a menajat sau a amânat un verdict, aşteptând ca Blaga să adere la regimul comunist? Sau s-a temut de ecoul internaţional pe care l-ar fi avut închiderea lui Blaga, despre care se vorbea ca despre un posibil candidat la Premiul Nobel? Mă îndoiesc.

Cert e că în dosarele Securităţii Blaga nu figurează sub învinuirea directă de legionar, în timp ce, după 1948, legionarii "adevăraţi" au fost urmăriţi, vânaţi, închişi şi exterminaţi. Nu au fost cruţaţi (foarte puţini) decât dacă au devenit activiştii noului regim sau comunişti exterminatori. Blaga putea fi uşor (şi pe nedrept) învinuit de legionarism sau de relaţii cu legionarii. Securitatea nu l-a deconspirat pe Blaga ca fost legionar, deşi avea toate mijloacele să o facă. Dacă ar fi fost legionar! Atunci de ce Nistor Chioreanu, Eugen Străuţiu şi, pe urmele lor, Alex Mihai Stoenescu îl consideră legionar? Pe cine să credem?

Îmi pare rău că trebuie să răspund astfel, dar e logic. În problema legionarismului lui Blaga, eu cred Securitatea, dură şi necruţătoare: Lucian Blaga nu a fost legionar, nici simpatizant al legionarilor. Altfel, ar fi murit în puşcărie! Era prea influent, prea notoriu şi prea refractar faţă de regimul comunist, ca să fie cruţat.

SURSA: ROMANIA LITERARA

Copyright ANIMA TOUCH 2006