Nonconformistul Mihail Sebastian - Dana PIRVAN-JENARU

Anul 2006 a fost pentru Mihail Sebastian un an fecund, anticipând centenarul naşterii scriitorului. Cel mai important succes înregistrat anul trecut îl reprezintă, fără îndoială, premiul postum Geschwister School, acordat la München în memoria studenţilor Sophie şi Hans School, executaţi de regimul nazist în 1943, pentru Jurnalul tradus în 2005 în limba germană, în timp ce pe plan naţional, Editura Humanitas a reeditat volumele De două mii de ani şi Cum am devenit huligan, lansând şi două

audiobook-uri: Accidentul (în lectura lui George Ivaşcu) şi Femei/Arabela (în lectura lui Marius Manole), iar la Editura Teşu a apărut un Jurnal II, subintitulat Jurnal indirect. 1926 - 1945. De reţinut şi documentarul TVR despre scurta viaţă a lui Sebastian, semnat de Lucia Hossu Longin, precum şi piesa lui Dumitru Crudu Steaua fără... Mihail Sebastian, apărută la Cartea Românească, în care acesta este transformat în personaj.

Controversele nu ocolesc nici acum numele unuia dintre cei mai importanţi scriitori din perioada interbelică, viziunea propusă de Dumitru Crudu fiind susceptibilă de a aduce prejudicii imaginii lui Sebastian, în timp ce volumul apărut la Editura Teşu ridică, în special, probleme de natură tehnică, începând chiar cu titlul, fiind de fapt o selecţie din articolele publicate de acesta în presa vremii. Publicistica lui Mihail Sebastian confirmă valoarea acestuia în plan eseistic, al ideilor sau al moralei, pentru că, aşa cum observa Dan C. Mihăilescu, "registrul ideilor, fie ele Ťgingaşeť, fie agresate, este zona tare a scriitorului", romanele şi piesele de teatru impunându-l mai puţin în istoria literaturii române, locul său în această istorie, dar şi în cadrul generaţiei pe care o reprezintă, în rândul "idealiştilor dezabuzaţi", al "neliniştiţilor metafizici", nefiind unul definitiv atâta timp cât nu se va recupera toată publicistica şi corespondenţa sa, în nişte ediţii la înălţimea textelor reunite. Articolele din presa vremii permit o viziune închegată asupra profilului intelectual şi moral al lui Mihail Sebastian, aşa cum se conturează acesta din reacţiile la orientările spaţiului cultural în care se mişca, din lecturile ce i-au amprentat evoluţia, din gusturile literare, dar şi din preocuparea pentru definirea profilului noii generaţii şi, implicit, a locului său în cadrul acesteia.

Generatia '27 a fost, de departe, cea mai controversată generaţie din cultura română, a cărei receptare a oscilat şi continuă să oscileze între superlativ şi contestare vehementă, atitudini provocate, printre altele, de ineditul şi efervescenţa discursului intelectual propus. Învăluită în ambiguitate, "generaţia spiritualistă" nu a scăpat unor etichetări sumare, menite să ţină locul unei cunoaşteri adevărate, lucide, ce ar putea stabili măsura în care aceasta a influenţat istoria intelectuală a României moderne sau gradul în care se poate constitui, la nivel ideologic, într-o temelie a culturii româneşti la început de secol XXI. Avem de-a face cu o generaţie polemică, contestatară, care a pus în discuţie, de cele mai multe ori în termeni radicali, opţiunea filozofică şi pedagogia istorică a generaţiei mai vechi, acest conflict fiind considerat ultima mare mişcare spirituală din acest spaţiu până la instaurarea comunismului. Disponibili pentru tot felul de experienţe şi încurajaţi de Nae Ionescu să nu se teamă de greşeală, orice eroare putând fi creatoare, tinerii discipoli au dat verdicte şocante, convinşi că acum se puteau pronunţa despre orice, pentru că nimeni nu era îndreptăţit să-i judece, cu atât mai puţin bătrânii, reprezentanţi ai stagnării spirituale, ai dictaturii reumatismului.

În euforia cvasigenerală a anilor '30, Mihail Sebastian a fost o figură aparte, unul dintre puţinii care nu au îmbrăţişat pe de-a-ntregul ideologia epocii, dovedind mefienţă faţă de impetuozitatea şi "demonul critic" al tinerei generaţii, rămânând totuşi un spirit combativ, absolut necesar în procesul viu al unei culturi. Sebastian va chestiona jocul periculos al ideilor din epocă, rezervele sale probând coexistenţa unor poziţii spirituale şi atitudini politice diferite, libertatea de gândire şi de exprimare cristalizându-se în reflecţii lucide, oarecum surprinzătoare pentru o conştiinţă prinsă în torentul evenimentelor: "Cultura românească nu se poate plânge, ca cea franceză bunăoară, de a fi abuzat de inteligenţă. Dimpotrivă. Această cultură a noastră a suferit cele mai grave ravagii ale entuziasmului şi ale ameţelii. În cele mai multe cazuri, noi am intrat în diletantism prin entuziasm şi în metafizică prin ameţeală. ŤNelinişteať din care juneţea română a făcut şi literatură, şi sociologie, şi copilărie care scuză orice. (...) Niciodată cultura românească nu a cunoscut atâtea adevăruri globale, atâtea prostii impunătoare şi rapide, atâtea formule care rezolvă totul (...). Toată lumea joacă pe cartea obscurităţii, cu gândul ascuns de a ajunge la profunzime. Disperarea, anarhia şi entuziasmul umblă pe toate drumurile cu titlul de Ťdocumentť. (...) Claritatea, simplicitatea, măsura sunt valori pe care nu le mai ia nimeni în seamă".

Imperativul autenticităţii menite să facă distincţia necesară între adevăr şi impostură şi care, aşa cum observa şi I. P. Culianu în Mircea Eliade, a îmbrăcat la Nae Ionescu forma vitalismului mistic, iar la Eliade haina voluntarismului existenţial sau a prelungirii conştiinţei magice, semănând în epocă o serie de confuzii, reprezintă pentru Sebastian îngemănarea dintre inteligenţă şi sensibilitate, echilibrul dintre logică şi senzualitate, obligativitatea adevărului fiind, însă, o condiţie majoră. Dezaprobând "dezmăţul lirico-moral" al unora dintre colegii săi, îi va lua în mai multe rânduri apărarea "lucidului" Paul Zarifopol, împotriva cărora mulţi tineri luaseră atitudine, fiind considerat drept un "om vechi". Într-o vreme în care Cioran se declara convins că oamenii inteligenţi au devenit inutili, motiv pentru care preferă să facă apologia barbariei, a nebuniei, a extazului sau a neantului, dar a inteligenţei nu, iar Eugen Ionescu afirma în celebrul Nu că adevărul era un cuvânt ce nu se regăsea în dicţionarul credinţei sale, Sebastian, deşi nu agreează scientismul exclusiv al lui Zarifopol, îl apreciază pe acesta pentru temperamentul măsurat şi lucid, străin tinerilor entuziaşti şi confuzi, scriind într-un articol din 1934: "Într-o cultură înăbuşită de genii, temperamente furtunoase şi supreme păcăleli transcendente, Paul Zarifopol îndeplinea o funcţie de poliţie intelectuală. (...) Este o graţie, o eleganţă, un umor al gândirii clare, prin care Zarifopol depăşea rolul unui vameş sever, intrând totdeauna în zonele superioare ale înţelegerii de artă. (...) Nimeni nu a pus mai multă subtilitate, mai variate posibilităţi de a lumina o idee, mai iscoditoare întrebări şi mai limpezi distincţii în această nobilă dialectică a criticii, pe care el o definea frumos: Ťjocul de a ne controla, noi între noi, arabescurile reflecţiilor şi impresiile terminaleť". O pledoarie, mai mult sau mai puţin explicită, pentru responsabilitatea scrisului, pentru "acoperirea intelectuală", pentru adevăr, sinceritate şi, nu în ultimul rând, pentru demnitate umană, în cazul său una amară, atitudine consecventă principiilor anunţate încă din 1928: "Am încă prejudecata unei moralităţi a scrisului în acest sens, că nu-l accept decât în măsura în care caută un adevăr şi exprimă o sinceritate".

Pe de altă parte, Sebastian se va situa în răspăr şi faţă de "antisentimentalismul" declarat al generaţiei "obosite sufleteşte"( v. Mircea Vulcănescu, ŤTînăra generaţieť). Într-o scrisoare adresată lui Eliade, Mircea Vulcănescu constata: "Nevoia de efuziune pare cel mai de suspectat vrăjmaş, sub acest raport, al generaţiunii noastre", în condiţiile în care "inteligenţa domină în chip absolut simţirea acestei generaţii", şi, întrebându-se dacă va veni o reabilitare a sentimentului, îşi răspundea: "Se prea poate. Dar să se ştie. Va fi vorba de o inimă strânsă-n chingi de fier". Da, s-ar putea spune că Mihail Sebastian a fost o inimă strânsă-n chingi de fier, căci a dorit ca inteligenţa şi spiritul critic să fie dublate de pasiune, motiv pentru care afinitatea pe care o avea pentru romanul francez va fi reorientată mai târziu spre cel englez, atunci când descoperă în scrisul Virginiei Woolf curajul de a restaura valoarea senzualului, a pasiunilor, pe lângă faptul că e în căutare de adevăr şi substanţial: "Platitudinea în literatura românească modernă joacă mai mult pe cartea cinismului decât pe a sentimentului. (...)... în romanul francez inteligenţa, sau mai bine spus simţul critic, a făcut serioase ravagii. El este factorul preponderent al acestui roman, dar probabil, în acelaşi timp, şi cauza sa de sterilitate".

Mihail Sebastian va amenda luciditatea specifică romanului francez care aduce o zonă de "răceală" între autor şi erou, desolidarizându-l pe romancier de roman, apreciind, în schimb, romanul rus şi pe cel englez, pentru "curajul de a merge puţin orbeşte în inima vieţii, din instinct, fără ezitări, fără rezerve, cu preţul ridicolului, al gafei sau al prostului gust, dar cu senzaţia de a trăi nemijlocit între oamenii pe care îi creezi". Îl admiră pe Eliade pentru valoarea acordată de acesta contactului imediat cu viaţa, apreciază la modul superlativ aliajul straniu de "simţire fabuloasă" şi "inteligenţă analitică" din Întâmplări în irealitatea imediată a lui Blecher, dar nu agreează teatrul de idei al lui Pirandello, ale cărui ficţiuni sunt "cerebrale, reci, mecanice", având în centrul lor "nişte morţi inteligenţi", eroi fantomatici şi descărnaţi, iar invenţiile tehnice, pitorescul vizual şi construcţiile fanteziste din scrierile lui John Dos Passos sunt departe de a-l convinge, deoarece, crede Sebastian, "durabile nu sunt în realitate decât lucrurile simple, care nu epatează, care nu revoltă, dar care exprimă adevăruri omeneşti de totdeauna".

Publicistica lui Sebastian are darul de a ne oferi măsura zilnică a eroismului acestuia, asistând, în subsidiar, la conturarea unei estetici, dincolo de cea oferită în romanele sau piesele sale de teatru. Ne este deconspirată măsura în care Mihail Sebastian a aderat la solidaritatea de generaţie şi felul în care acesta a amendat importante orientări ideologice sau estetice din anii '30, negativismul, agonia, disperarea, misticismul sau retragerea în turnul de fildeş (ca să nu mai vorbim de extremism!) rămânându-i toate străine. Într-o epocă care abundă în excese de tot felul, Mihail Sebastian face o paradoxală dovadă de nonconformist, tocmai prin coerenţă, moderaţie, toleranţă, sensibilitate şi, nu în ultimul rând, prin modestie, atribut ce transpare şi dintr-o mărturisire din 1930, mărturisire ce poate echivala cu un crez căruia i-a rămas fidel toată viaţa: "Eu nu vreau să fiu un -luptător socialť - ci numai un om care gândeşte - şi poate un scriitor."

SURSA: ROMANIA LITERARA

Copyright ANIMA TOUCH 2006