Andrei Oişteanu

A te gândi şi a te răzgândi în politică

“Tăriceanu a făcut bine când şi-a anunţat demisa

 şi rău când a retras-o,

Băsescu a făcut rău când şi-a anunţat demisia

şi bine când a retras-o”

Traian Ungureanu, 23 aprilie 2007

S-a vorbit mult în ultimele zile – şi pe bună dreptate – despre faptul că preşedintele Traian Băsescu s-a răzgândit şi nu şi-a mai dat demisia “la cinci minute după votul de suspendare din Parlament”. S-a spus că, prin acest gest, Băsescu şi-a pătat onoarea şi şi-a ştirbit capitalul de încredere pe care îl acumulase. S-a susţinut de asemenea că imaginea lui, de politician dintr-o bucată care îşi respectă promisiunile, a ieşit şifonată din această poveste. Până acum, acesta a fost de fapt punctul său forte. “Eu mă port ca un preşedinte-jucător – a susţinut mereu Traian Băsescu – pentru că am făcut unele promisiuni oamenilor în campania electorală şi trebuie să le respect aşteptările”.

Iată că, de data aceasta, nu şi-a respectat promisiunea. Faptul este şi va fi speculat la maxim de către adversarii săi. Când vor voi să-i discrediteze o acţiune sau un discurs, ei vor aduce aminte de acest episod. Deja preşedintele a fost înfipt cu un ac în insectar alături de premierul nestatornic. S-a spus că, pe lângă Călin Popescu-Răzgândeanu, îl avem, iată, şi pe Traian Răzgândescu.

Contexte şi pretexte

 Trebuie însă avut în vedere faptul că, în principiu, răzgânditul nu este neapărat un lucru rău, indiferent de situaţie. Românul ştie să preţuiască „mintea cea de pe urmă”. Cum, de asemenea, răzgânditul nu este neapărat un lucru bun, indiferent de situaţie. Răzgândirea este receptată de regulă ca un semn de slăbiciune. Sunt totuşi situaţii în care tocmai menţinerea încăpăţânată a unei prime opţiuni este un semn de slăbiciune. Mai ales când condiţiilor care au generat decizia iniţială s-au modificat sensibil. Rigorismul rigid nu este neapărat un semn de inteligenţă, şi nici de înţelepciune. Prin urmare, “Nu te răzgândi niciodată!” sau “Nu fi încăpăţânat. Răzgândeşte-te!” nu reprezintă nici una nici alta o reţetă infailibilă. Adoptarea unei decizii finale este o problemă care depinde de nuanţe şi de contexte.

Or, în ceea ce priveşte contextul şi nuanţele “răzgândelii” premierului şi cele ale “răzgândelii” preşedintelui, acestea sunt complet diferite. Voi trece în revistă doar câteva aspecte. Interesantă este asimetria observată de Traian Ungureanu, pe care am pus-o ca motto în fruntea acestui articol. Nu voi vorbi acum despre motivele invocate de cei doi protagonişti pentru a-şi justifica schimbarea de opţiune. E greu de navigat fără busolă în hăţişul pretextelor afişate şi al cauzelor reale. Voi vorbi însă despre situaţiile complet diferite ale gesturilor celor doi.

În primul rând, demisia unui premier numit de preşedinte este foarte uzuală în democraţie. Iar asumarea ei de către primul-ministru în vederea deblocării unei crize parlamentare reprezintă un act de responsabilitate şi de practică politică curentă. Pe când demisia unui preşedinte ales de popor este complet neuzuală. Ea se asumă rarisim, în situaţii-limită de criză politică accentuată, fiind la rândul ei generatoare de instabilitate majoră. Cu atât mai mult in situaţia în care e vorba de un preşedinte care potrivit sondajelor continuă să deţină primul loc în preferinţele electoratului pentru funcţia care i-a fost desemnată prin vot. Cântărirea cu atenţie a demisiei în acest al doilea caz, gândirea în detaliu a tuturor consecinţelor socio-politice şi financiar-economice (şi eventual răzgândirea) se impun în această situaţie-limită, care implică o uriaşă responsabilitate.

Electorato-filie şi electorato-fobie

 Mai este un alt aspect important care face diferenţa între cele două situaţii de răzgândire care sunt acum cotate în presă ca fiind similare. Călin Popescu-Tăriceanu a convenit cu colegii săi de partid (PNL), cu partenerii săi din alianţă (PD) şi din coaliţie (UDMR) precum şi cu preşedintele ţării că îşi va da demisia pentru declanşarea mecanismului de alegeri anticipate şi reconfigurarea Parlamentului pentru o guvernare stabilă, eficientă şi fără soluţii care s-au dovedit într-adevăr “imorale”. Astfel, prin răzgândirea sa, premierul a încălcat o convenţie încheiată cu toţi partenerii săi politici. În cazul lui Traian Băsescu, acesta a luat de unul singur decizia propriei sale demisii, şi tot de unul singur a revenit asupra ei.

În al treilea rând, răzgândirea lui Traian Băsescu nu presupune eludarea electoratului. Atât în cazul alegerilor prezidenţiale anticipate ca urmare a demisiei sale, cât şi în cazul referendumului ca urmare a suspendării sale, Traian Băsescu urmează să se supună voinţei electoratului în ceea ce priveşte menţinerea (sau nu) în funcţia de preşedinte. Electorato-filia lui Băsescu este bine-cunoscută. În schimb, revenirea lui Călin Popescu-Tăriceanu asupra hotărârii sale de a demisiona din funcţia de prim-ministru a dus la neînceperea alegerilor parlamentare anticipate. În locul unui scrutin electoral el a ales non-scrutinul. Ulterior, tot el a cerut renunţarea la referendumul privind votul uninominal şi a decis amânarea nemotivată a alegerilor euro-parlamentare. Se pare că premierul (şi partidul pe care îl conduce, PNL) suferă de o maladie gravă în politică: teama de alegeri.

De aceeaşi maladie (electorato-fobia) suferă şi partenerii politici ai PNL, din coaliţia conjuncturală anti-Băsescu: PSD, PRM, PC. Un exemplu la îndemână este chiar modul lamentabil în care se raportează aceste partide la proximul referendum. În mod normal, ar trebui să fie “referendumul lor”, un scrutin care să legitimeze votul lor în Parlament pentru suspendarea preşedintelui. Situaţia este însă complet răsturnată. Pe când Traian Băsescu (sprijinit de PD şi PLD) a intrat ca peştele în apă în acest joc electoral, partidele din “patrulaterul negru” sunt timorate, cârcotind împotriva mitingurilor “destabilizatoare” şi descurajând populaţia să se prezinte la referendumul pe care ele însele l-au declanşat. Şi asta pentru că o coaliţie anti-Băsescu este mai uşor de realizat în Parlament decât în electorat.

Evident, sunt şi alte aspecte care fac diferenţa între “răzgândirea” lui Tăriceanu şi cea a lui Băsescu. Amândoi protagoniştii vor suporta consecinţele, bune sau rele, ale deciziilor lor politice. Pentru o corectă apreciere a opţiunilor şi faptelor politicienilor, opinia publică, şi mai ales formatorii de opinie, ar trebui să le măsoare cu o balanţă bine calibrată şi să perceapă nuanţele şi diferenţele de context, cel puţin acolo unde este evident că ele există.

GANDESTE LIBER